Impresionism si pictorialism

La începutul secolului al XIX-lea, francezul fizician Joseph Nicéphore Niépce a reușit să expună prima fotografie , iar în a doua jumătate a secolului XIX în Franța, apare o nouă mișcare artistică numită Impresionism. Acesta s-a manifestat inițial în pictură, caracterizat în principal prin încercarea de a reproduce obiectiv și cu acuratețe realitatea vizuală, în funcție de efectele efemere ale luminii și culorilor. Termenul de impresionism a pornit de la numele lucrării lui Claude Monet, “Impression, soleil levant“. Impresioniștii erau interesați mai mult în peisagistică și scene din viața contemporană decât recrearea scenelor istorice.
Stilul impresionist este reprezentat de mișcări scurte ale pensulei, subțiri, abia vizibile, prind surprinderea calităților schimbătoare ale luminii (deseori accentuând efectele trecerii timpului), includerea mișcării ca și element crucial al experienței și percepției umane și unghiuri de reprezentare neobișnuite. Fiind priviți ca și radicaliști ai timpului lor, impresioniștii timpurii au încălcat multe din regulile picturii academice. Au început prin a acorda o importantă crescută culorii in locul formei. Mai mult, impresioniștii au descoperit că efectele efemere ale luminii pot fi surprinse mult mai bine pictând în aer liber. Pictând scene realiste ale vietii moderne, ei redau efecte vizuale de ansamblu în locul detaliilor, ilustrate anterior în compoziții precum natura moartă, portrete sau peisaje pictate în studio. Folosind mișcări “neterminate” ale pensulei, culori diluate dar și culori pure, nediluate, ei reușeau să recreeze senzația din ochiul privitorului mai degrabă decât recrearea subiectului în sine.
Anterior curentului Impresionist, pictorii, în special cei olenadezi ai secolului al 17-lea, precum Jan Steen, și-au concentrat atenția asupra unor subiecte obișnuite, însă abordarea lor în ceea ce privește compoziția era tradițională. Își organizau compoziția în așa fel încât subiectul principal capta și direcționa toată atenția privitorului. Impresioniștii au avut o abordare mai relaxată în ceea ce privește granițele dintre subiect și fundal, ceea ce a condus adesea la formarea unui efect fotografic, o parte a unei realitați mai largi, surprinsă ca din întamplare. În acea perioadă, fotografia prindea popularitate și au fost introduse camerele foto portabile. Fotografia i-a insiprat pe impresioniști să captureze momentul, nu în lumina trecătoare a unui peisaj, ci în viața de zi cu zi a oamenilor. Curentul impresionist poate fi văzut în parte ca o mișcare reacționară a artiștilor împotriva nașterii fotografiei. Inițial, prezența fotografiei părea a submina abilitatea pictorilor de a reda natura și de a oglindi realitatea. Atât pictura portretistică cât și cea peisagistică se dovedeau a fi cumva deficiente și lipsite de adevăr, pe când fotografia producea imagini într-un mod mult mai eficient și fidel. În ciuda acestora, fotografia i-a inspirat pe artiști să caute și alte mijloace de exprimare artistică. Și mai degrabă decât să concureze cu fotografia în emularea realității, artiștii s-au concentrat asupra dezvoltării unei noi forme de artă, care să exprime percepția lor asupra naturii.
În timp ce artiștii impresioniști activau, artiștii fotografi încercau să adopte un nou stil de captare a imaginii. În anul 1869, Henry Peach Robinson a publicat cartea “Pictorial Effect in Photography” în care încuraja manipularea imaginilor fotografice prin iluminare şi prin compoziţii realizate din elemente provenind de la negative diferite. Robinson considera că face artă prin fotografie, deoarece intervenţia sa asupra imaginilor era asemănătoare cu aceea a pictorului care îşi elabora compoziţia. Temele şi abordările fotografilor cu intenţii artistice erau în bună măsură importate din pictură sau artele grafice, unii dintre aceştia având chiar formaţii de pictori, sculptori sau graficieni. Astfel, Impresionismul, curentul artistic dominant în perioada 1860-1880 şi care era asociat cu percepţia optică a realităţii, eliberată de emoţii şi subiectivităţi, avea un concurent în curentul Naturalist, orientat către valorile ancestrale atemporale, ruralitate, idealism.
In acest context, s-a creat primul curent artistic în fotografie, numit Pictorialismul. Fotograful pictorialist nu se limita doar la înregistrarea mecanică a unui subiect aflat în faţa camerei foto, ci manipula, crea prin diferite metode o imagine interpretată a realităţii încărcată cu valenţe artistice. Pentru el, o fotografie, asemeni unei picturi, desen sau gravuri, trebuia să inducă emoţii privitorului. Fotografia era astfel o formă de artă. Caracteristici ale fotografiilor pictorialiste sunt: naturalismul, atmosfera impresionistă, scenele poetice diferite de cele realiste, tehnicile creative fotografice care crează efecte picturale cu gradaţii tonale bogate, folosirea articificială a umbrelor, folosirea lentilelor moi pentru atenuarea contururilor şi a hârtiilor foto cu texturi asemănătoare pânzelor de pictură. Prin acestea, fotografii pictorialişti urmăreau obţinerea unor imagini cu texturi deosebite sau cu o gamă tonală foarte largă.
Monet, Sisley, Morisot și Pissarro pot fi considerați cei mai “puri” impresioniști, în încercarea de a reda o artă spontană, plină de lumină și culoare. Edouard Manet, și el un bun reprezentant al impresionismului, cea mai recunoscută operă a sa fiind “Dejun pe iarbă”. Opera nu este o pictură realistă în sensul social sau politic, ci este mai degrabă o declarație în favoarea libertății individualitătii artistului. Prezența femeii dezbrăcate cu privirea ațintită la noi, alături de cei doi bărbați îmbrăcați era o insultă la adresa valorilor timpurilor. Cei doi sunt îmbrăcați ca și niște dandies și par a fi prinși în conversație, ignorând total cele două femei. În prim plan Manet a pictat hainele femeii și coșul cu fructe așa cum ar fi făcut-o într-o pictură de natură moartă. Femeia din fundal, de o mărime exagerată în comparație cu restul personajelor, pare a pluti deasupra lor. Scena are ceva artificial în ea, nu pare a se petrece în exterior ci mai degrabă pare a fi contrafăcută în studio, îi lipsește profunzimea, reflectoare par a fi ațintite pe femeia din prim plan și nici urmă de umbre nu se poate citi în tot peisajul. Pânza aleasă e de o dimensiune prea mare pentru un subiect atât de trivial iar pensulele vizibile dau impresia de tablou neterminat, neslefuit. Cu toate astea, “Dejunul pe iarbă” marchează trecerea de la pictura academică și naturalism la impresionism.
În fotografia pictorialistă menționăm urmatorii artiști: Peter Henry Emerson(“Stingerea”, “Scenă rurală”), Alfred Stieglitz(“Terminalul”), Robert Demarchy (“Zbatere”), Eduard Steichen, Franck Eugene(“Adam și Eva”), Gertrude Kassebier, Clarence White(“Dimineaţă”). Cea mai reprezentativă fotografie al acestui curent este a lui Henry Peach Robinson “Stingerea”, realizată prin compunerea a 5 negative. Subiectul, agonia unei femei tinere bolnave de tuberculoză și disperarea familei sale, a stârnit multe controverse în epocă, fiind considerat “neadecvat” pentru fotografie, cu toate că agonia și moartea erau subiecte frecvent folosite în pictura din acea epocă.
Alfred Stieglitz a trecut prin trei faze distincte: a început ca fotograf naturalist, portretizând stilul de viață rural, apoi a devenit un pictorialist al imaginilor impresioniste prin efecte soft-focus şi, în cele din urmă, s-a întors spre imaginea abstractă a modernismului, folosind detalii fotografice și tonuri realiste. Stieglitz a asistat la transformarea New York-ului care a devenit dintr-un oraş adormit, cu străzi pietruite și căruţe trase de cai, o metropolă modernă, cu zgârie-nori, embleme ale unui nou tip de a vedea şi redefini cultura urbanistică americană. Multe fotografii realizate la sfârşitul veacului al XIX-lea păreau bizare, prozaice, romantice sau neinteresante, de multe ori datorită calităţii lor tehnice. Între timp ele au devenit imagini captivante. Sunt fascinante nu doar prin simpla nostalgie provoacată de vizualizarea unei imagini vechi, ce transcrie realitatea unor vremuri apuse, ci pentru că sunt rezultatul unei expresii care transmite un gest, o atitudine.
Cu alte cuvinte, pictorii impresioniști au încercat să se detașeze de maniera de a reda o pictură la fel ca o fotografie, abordând tehnici noi de lucru, pe când artiști fotografi au încercat să realizeze imagini fotografice care să se apropie de o pictură.

 

 

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s